Biserica Manastur

(Puteţi asculta mesajele pe tema Creşterii Copiilor accesând pagina AUDIO a acestui site)

În pasajul citit se desprind trei lucruri cu privire la copii. Ei sunt o moştenire, o responsabilitate şi un sprijin.

O MOȘTENIRE. “Iată, fiii sunt o moştenire de la Domnul, rodul pântecelui este o răsplată dată de El.’’

Dumnezeu ne acordă încredere atunci când ne lasă ca moştenire fiii. Cred că aceasta este adevărat fie că este vorba despre copiii biologici, fie că este vorba de copiii bisericii. Cel ce lasă o moştenire o lasă cui consideră că este de încredere, o poate administra şi n-o va risipi.

De ce ne dă Dumnezeu copii? De ce nu primim direct adulţi în familiile noastre? Ca orice moştenire, scopul ei este să ne facă bine. În procesul educaţiei copiilor noştri şi noi avem parte de beneficii reale.

• Procesul creşterii copiilor ne învaţă o mulţime de lucruri despre relaţia noastră cu Dumnezeu, Tatăl nostru… şi aceasta are de a face cu formarea noastră spirituală. Deși viața spirituală a acestor micuți este dependentă de noi, la rândul lor, copiii ne duc dincolo de noi înșine ajutându-ne să descoperim și înțelegem anumite dimensiuni spirituale ale relației noastre cu Dumnezeu, imposibil de înțeles fără existența lor în preajma noastră.
• Procesul creşterii copiilor împlineşte nişte nevoi emoţionale ale omului: nevoia de a iubi şi a fi iubiţi, dăruirea de sine, etc. şi aceasta are de a face cu formarea noastră emoţională.
• Procesul creşterii copiilor este şi o unealtă de formare a caracterului nostru, o formare morală ce rezultă din întreaga experienţă de zi cu zi: îndelungă răbdare, bunătate, îndurare, iertare, corectitudine, autocontrol, etc.

O RESPONSABILITATE. ’’Ca săgeţile în mâna unui războinic, aşa sunt fiii făcuţi la tinereţe. Ferice de omul care își umple tolba de săgeţi cu ei… ’’

Ideea de săgeată presupune un arc şi un războinic care să îl folosească, şi, deci, automat ideea de responsabilitate a arcaşului se regăseşte aici: responsabilitatea de a-şi confecţiona săgeţile, şi de a se perfecţiona în folosirea lor. „Copiii sunt mesajele vii pe care le trimitem într-un timp pe care noi nu-l vom putea vedea.”, spunea cineva.

Primim copiii ca şi o moştenire în nădejdea că vom purta grijă de ea, că o vom administra, că nu o vom lăsa în paragină. Cum?

Omul se naşte fără cunoştinţe şi experienţă. El trebuie să înveţe tot ceea ce trebuie ştiut şi făcut pentru ca să trăiască ca o fiinţă umană. Educaţia este tocmai acest process de formare a copilului în care îl porţi de la haos la libertate prin ordine cu scopul câştigării sufletului său pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

Şi ce am avea de făcut? Concret? Responsabilitatea noastră este să punem în ei o temelie de nezdruncinat şi o ţintă de urmărit.

1. O temelie de nezdruncinat. Ce anume trebuie învăţaţi? Din ce este constituită temelia? Psalmul 78: 1-7 ne dă răspunsul : isprăvile demne de laudă ale lui Dumnezeu, puterea Lui, minunile Lui şi legea Lui.
2. O ţintă de urmărit. Pentru ca aceştia să-şi pună încrederea în Dumnezeu, să nu uite lucrările lui Dumnezeu, şi să păzească poruncile Lui. Ps. 78
3. Care este ţinta, deci? Să-şi pună încrederea în Dumnezeu, adică să umble cu Domnul, să nu uite lucrările lui Dumnezeu să păzească poruncile Lui.

UN SPRIJIN. ‘Căci ei nu vor rămâne de rușine când vor vorbi cu vrăjmașii lor la poartă…’

Interesantă expresie… acoperă mai puţin aspectul fizic şi mai mult cel moral şi spiritual. Acolo zice când vor vorbi cu vrăjmaşii nu când se vor lupta cu ei. Ei, copiii, fiii, ne vor fi alături în viaţă… un sprijin, un suport… când vrăjmaşii văzuţi, neprietenii noştri, cât şi cei nevăzuţi care se strecoară în mintea noastră ne vor da târcoale.

Oare să fie adevărat? Eu zic că da. Eram într-o stare nu prea optimistă zilele acestea, împovărat de anumite eşecuri în viaţa mea şi… stăteam de vorbă la poartă cu vrăjmaşii mei… care îmi spuneau că, de fapt, am eşuat pe toate planurile, că nu mai am nici o şansă de recuperare a ceea ce am pierdut. Sub imperiul acestei ’’stări de vorbă cu vrăjmaşii mei, la poartă’’, am fost invitat la o pizza de către băieţii mei. Nimic neobişnuit până acum. Astfel de ieşiri în trei le facem destul de des. Numai că, acolo, Dumnezeu, prin fiii mei mi-a oferit un sprijinul de care vorbeşte Psalmul 127. E adevărat, unul şocant, original, comic dar şi foarte încurajator. În mijlocul discuţiilor noastre, Marc, îmi pune mâna pe umăr, mă bate uşor şi îmi spune:

- Mă tata, când tu o să mori, eu nu am să pot să te bag în pământ… Cred că am să te pun în formol sau, mai bine, am să te împăiez şi te ţin la mine în casă.

Uau! La prima vedere sună macabru, dar nu-i aşa că reuşiţi să citiţi printre rânduri? Sper că da!
Pe când stăteam ’de vorbă cu vrăjmaşii mei la poartă’, fii mei mi-au fost un sprijin şi m-au ajutat să nu mă fac de ruşine.

Şi astfel, încă o dată Scripturile prind viaţă, şi ne încurajează să continuăm să ne ordonăm viaţa după ele, pentru că sunt vorbirea lui Dumnezeu pentru noi.

Dumnezeu să ne ajute!

Rei abrudan