Biserica Manastur

M-am pocăit la aproape 18 ani

Asemeni multor copii crescuţi în biserică am avut de ce să mă pocăiesc. N-am fost un copil uşor de „mânuit“ în anii în care am fost dus de părinţi la grupele de copii… dar mi-au servit ca antrenament pentru anii care aveau să vină, ani în care am ajuns să slujesc în lucrarea cu copiii şi tinerii. A fost o victorie deosebită în viaţa mea – cea mai semnificativă pentru tot ce însemn eu.

Însă această sărbătoare este una a unei victorii vizibile, tangibilă, întruchipată într-o clădire – o victorie asupra vremurilor prin care Dumnezeu ne-a demonstrat purtarea Sa de grijă în cele mai mici detalii.

Nu ştiu câţi copii eram în grupe, dar ştiu că eram înghesuiţi, că în fiecare duminică dimineaţa de-abia mai găseam un loc… asta mai ales dacă întârziam câteva minute – în micile săli anexe ale bisericii. Îmi aduc aminte că indiferent de perioada de vârstă pe care am străbătut-o eram întotdeauna împachetaţi pe băncuţe. Adesea se auzeau rostite rugăciuni din profunzimea inimilor de copii care cereau Domnului „băncuţe cu spătar.“ Ei bine, acum aveam săli destule şi peste tot, în toate sălile doar bancuţe cu spătar. De-acum era loc destul pentru toţi în cele cinci săli pentru lucrarea cu copiii.

Eforturile şi sacrificiile acelei perioade şi-au arătat roadele în aceşti douăzeci de ani împliniţi în care sute de copii, adolescenţi şi tineri au trecut prin băncile acestor săli, au învăţat, iar acum mulţi dintre ei sunt membri activi fie în biserica noastră fie în alte biserici.

Ca şi adolescent în acele vremuri am participat şi eu la acest şantier. Atunci ştiam să mă gândesc doar la mine, la cum voi beneficia de noile facilităţi ale clădirii la cât de impresionantă va fi. Acum, mă bucur de toate acestea pentru pruncul meu şi pentru pruncii multor prieteni şi fraţi care pot fi parte din lucrarea cu copiii, lucrare care îşi găseşte rădăcinile în jertfa fraţilor şi surorilor de la construcţie până la timp petrecut în pregătire şi învăţare pentru copii.

Aşa cum cred că ar spune oricare dintre cei care au participat la lucrarea de construcţie a clădirii bisericii, meritul este al Domnului. Numai El a putut deschide uşi în vremuri atât de împotrivitoare, numai El a putut pune pe inima fraţilor să contribuie la ridicarea construcţiei, numai El a putut orchestra toate ajutoarele trimise spre noi dintr-o mulţime de părţi – fie ca numai Lui să-I dăm slavă în această biserică din gura pruncilor ce umplu sălile bisericii, din vieţile noastre, a celor ce suntem azi Biserica lui din Mănăştur.

Marius Abrudan