În urmă cu mai mulţi ani petreceam clipe unice într-o tabără de creaţie. Înconjurat de acuarele, planşe, creioane, având alături o grămadă de lut. O mulţime de copii aşteptau nerăbdători să dea formă şi culoare materiei brute. Mai mulţi artişti plastici savurau clipele în care îi îndrumau cu atenţie pe tinerii învăţăcei. La sfârşitul zilei, fiecare a reuşit să dea chip unei mici opere de artă. Prezentându-şi lucrarea, unul dintre băieţi mărturisea cu un glas înecat în lacrimi: „Niciodată n-am crezut că voi face ceva bun cu mâinile mele, dar acum sunt bucuros că am reuşit.” Am înţeles atunci drama care se spărgea în sufletul băiatului. Cuvintele lui de neputinţă erau ecoul vocilor ce le auzise de-a lungul vieţii: „eşti bun de nimic”. Cu fiecare ocazie cu care le-a auzit, copilul îşi întărea convingerea că ceilalţi aveau dreptate, lăsându-se doborât de glasurile din jur.
Cuvinte care doboară, cuvinte care rănesc, cuvinte care ucid. Deşi într-o măsură mai mică, aceste cuvinte se aud şi pe străzile fără orfelinat, în familii cu probleme, chiar şi în familii bune. La rădăcina acestor vorbe „greu de digerat” stă de cele mai multe ori nemulţumirea şi falimentul spiritual al persoanei. Părinţii pot face uneori o adevărată artă din perceperea părţii goale a paharului sau din descoperirea nodurilor de comportament al copiilor. Cu siguranţă, comportamentul greşit al copilului sau problemele de caracter nu trebuie trecute cu vederea sau ignorate. Acestea rămân o problemă pentru care Cuvântul lui Dumnezeu oferă soluţii şi metode. Se poate întâmpla ca părintele să privească la abilităţile şi darurile copilului cu ochi ultra-critic, şi să se lase furat de punctele slabe ale copilului. Dacă talentele copilului nu se află în sfera de aşteptare a părintelui, sau dacă nu sunt pe măsura aşteptărilor, atunci apare frustrarea şi ulterior cuvintele de mustrare, care în doza potrivită pot aduce mult bine, doar că la fel ca în medicină, supradozele creează abuz şi pun în pericol sănătatea şi chiar viaţa persoanei. Când familia însă descoperă chipul Creatorului în copil, apreciind talentele şi potenţialul copilului, acesta realizează că este unic, că este iubit şi are motivaţia de a folosi şi dezvolta darul pe care îl are.
Pentru noi românii, rădăcinile de amărăciune au avut cel mai prielnic sol în timpul controlului şi influenţei comuniste. Marxismul încerca să-L scoată pe Dumnezeu din realitatea umană şi de asemenea să-l scoată pe om din sfera de autoritate şi binecuvântare a Domnului. Numai că scoţându-l de acolo pe om şi încercând crearea omului nou, acest produs al imaginaţiei comuniste a încetat să mai fie o oglindire a chipului Creatorului. Astfel, ceea ce urma să fie „strălucitor” a devenit o imagine ştearsă de orice amprentă a Celui Prea Înalt. Ceea ce era valoros şi frumos în om a devenit treptat ceva lipsit de interes, persoana ne mai fiind apreciată pentru darurile şi frumosul pe care-l avea sădit în ea, ci omul era considerat valoros dacă intra în tiparul social şi mental sugerat de mai marii vremii. De aici se naşte uniformitatea de gândire şi comportament. Omul are valoare, contează atâta timp cât ocupă loc liniştit în banca lui; când omul şi darul lui nu se potrivesc cu uniforma societăţii, atunci cel dăruit nu mai e în regulă ci e perceput şi tratat ca o problemă. Eforturile sunt canalizate mai degrabă în sensul descurajării decât al încurajării, al dispreţului mai mult decât al aprecierii, al umilirii mai mult decât al afirmării. În plin elan de construcţie al „erei noi” cu un ritm susţinut se petrecea cea mai dureroasă demolare, cea a omului binecuvânat de Domnul cu un potenţial extraordinar.
E drept că suntem încorsetaţi de istoria naţională, personală şi de contextul cultural în care trăim, dar cred că e timpul să înţelegem Cuvintele veşnice ale Domnului şi să exersăm un limbaj diferit, să oferim vorbe care dau har şi care dau gust; cuvinte care zidesc.
Aflaţi la răscruce de vremi după perioada de şifonare a demnităţii, aflaţi în plin proces de afirmare a individului, putem găsi direcţia bună doar privind la persoană, la copil prin prisma Cuvântului etern al Scripturii. Aici descoperim că valoarea este dată omului de către Dumnezeu prin creaţie. Deşi omul tăvăleşte valoarea primită prin noroiul deşertăciunii, Creatorul îşi croieşte drum spre el cu dorinţa de a-l recupera şi re-crea. Pe acest drum al recuperării Dumnezeu plăteşte preţul suprem – pe Singurul lui Fiu. Sculptând şi fomându-ne, El nu se lasă copleşit de mizerie, ci priveşte cu răbdare înainte la ceea ce vom deveni.
Copleşiţi de felul în care Marele Artist ne modelează, se cade să preluăm modelul Lui de lucru atunci când ne aflăm în preajma celor mici. Să vedem valoarea din spatele prafului şi să percepem comoara ascunsă în vasul de lut. Acum, după un nou sunet de clopoţel, când forfota slujirii revine, e bine să găsim clipa de răgaz în care să ne răspundem: Îi privesc pe cei mici cu ochiul Marelui Artist sau doar cu un ochi de paznic?
(Daniel Bruda)